Related Articles

Penibila Elena Lasconi, disperată să ajungă la Cotroceni

decembrie 17, 2024

Liderul Romilor din Romania ,Nicolae Păun revine în Parlament

decembrie 17, 2024

Presedintele Partidei Romilor Pro-Europa ,Nicolae Paun îi îndeamnă pe romi să voteze cu candidatul care le reprezintă cel mai bine interesele și valorile în care cred

decembrie 3, 2024

Divorțul prin mediere a fost interzis printr-o decizie a Curții Supreme. Mai precis, magistrații Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit că desfacerea unei căsnicii este o problemă personală, în care este implicat statutul persoanei. Or, acesta din urmă nu poate fi subiect de negociere. De la data la care decizia a fost publicată în Monitorul Oficial, oricine vrea să divorțeze este obligat să treacă printr-un proces, cu termene, avocați și martori.

Avocatul Adrian Cuculis a explicat că soţii care vor dori să divorţeze vor avea mai puţine opţiuni, în condiţiile în care acordul de mediere nu mai poate constitui decât o probă incipientă, doar judecătorii putând lua act de decizia de divorţ. Asta va avea drept consecinţe atât costuri mai ridicate – taxa de timbru va fi de 200 de lei faţă de 20 de lei cât costa medierea – cât şi timp mai îndelungat.

Decizia a fost luată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în 9 decembrie, iar hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial săptămâna trecută.

Instanţa a fost sesizată de Avocatul Poporului cu recurs în interesul legii în materie civilă cu privire la interpretarea unor articole din Legea 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator. Judecătorii trebuiau să stabilească dacă instanța de judecată poate lua act de acordul de mediere prin care părțile s-au înțeles cu privire la desfacerea căsătoriei și la rezolvarea aspectelor accesorii divorțului.

Sesizarea a fost făcută în condiţiile în care instanţele judecătoreşti au dat interpretări diferite acestor prevederi legale.

Orientările diferite ale instanţelor şi argumentele invocate

Potrivit primei orientări jurisprudenţiale, unele instanţe au apreciat că nu se poate lua act de acordul de mediere cu privire la divorţ, reţinând că divorţul reprezintă o acţiune personală, ce priveşte statutul persoanei, şi care, potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006, nu poate forma obiect de mediere. În acelaşi sens, conform prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat, pot fi rezolvate prin mediere neînţelegerile dintre soţi vizând continuarea căsătoriei, iar nu şi divorţul. În plus, divorţul nu face parte dintre cauzele în care se poate pronunţa o hotărâre de expedient în baza acordului de mediere, potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (1) din aceeaşi lege.

Instanţele de judecată au apreciat că sintagma „înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei” din cuprinsul art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 se referă la înţelegerea soţilor cu privire la modalitatea desfacerii acesteia, şi nicidecum la realizarea divorţului prin intermediul acordului de mediere încheiat în faţa mediatorului, dovadă în acest sens stând faptul că legiuitorul a prevăzut că acordul de mediere nu poate fi depus decât la instanţa de judecată competentă să se pronunţe asupra divorţului. În plus, s-a constatat că divorţul nu figurează printre cazurile limitativ prevăzute de lege, în care acordurile de mediere pot îmbrăca forma unor hotărâri de expedient.

Sesizarea instanţei de judecată nu poate fi făcută printr-o cerere de omologare a acordului de mediere cu privire la divorţul dintre soţi, ci doar printr-o cerere de desfacere a căsătoriei. S-a apreciat că divorţul nu se numără printre neînţelegerile dintre soţi care pot fi soluţionate prin mediere, enumerate în cadrul art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006.

În schimb, instanţa de judecată poate avea în vedere la soluţionarea cauzei înţelegerea dintre părţi cu privire atât la forma divorţului, cât şi cu privire la soluţionarea cererilor accesorii acestuia.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială, instanţele de judecată au ţinut seama de acordul de mediere referitor la divorţ, dar sub condiţia ca instanţa să pronunţe desfacerea căsătoriei prin acord, în urma verificării consimţământului liber exprimat al părţilor în acest sens în faţa instanţei de judecată, în condiţiile art. 931 alin. (1) din Codul de procedură civilă, transformând, practic, cererea de pronunţare a unei hotărâri de expedient în baza acordului de mediere asupra divorţului într-o cerere de divorţ prin acordul dat în faţa instanţei de judecată.

S-a exprimat opinia că instanţa de judecată are obligaţia de a lua consimţământul părţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi, doar în măsura în care acesta există, instanţa va dispune desfacerea căsătoriei; în caz contrar nu va lua act de divorţul părţilor în faţa mediatorului.

Pronunţarea unei hotărâri care să încuviinţeze învoiala părţilor, exprimată în cuprinsul acordului de mediere, de a divorţa, nu se poate face decât cu respectarea exigenţelor impuse de art. 930 şi art. 931 din Codul de procedură civilă.

Într-o a treia orientare jurisprudenţială, instanţele de judecată au avut o abordare diferită, apreciind că se poate lua act de acordul de mediere asupra divorţului, în baza art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, sub condiţia, acolo unde este cazul, ca înţelegerea părţilor să respecte principiul interesului superior al minorului.

În acest sens, s-a exprimat opinia că instanţa de judecată are obligaţia de a verifica dacă acordul de mediere dintre părţi cu privire la raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copii lor minori, stabilirea locuinţei minorilor şi stabilirea pensiei de întreţinere nu aduce atingere intereselor minorilor rezultaţi din căsătorie.

Instanţa va lua act de înţelegerea dintre părţi, materializată prin acordul de mediere, în situaţia în care acesta nu cuprinde dispoziţii contrare legii sau normelor de ordine publică, fiind ocrotit dreptul copilului în cauză şi implicit al părintelui de a menţine şi păstra legăturile personale cu copilul în forma stabilită prin acord.

Avocatul Poporului a apreciat că prima orientare a jurisprudenţei este în acord cu litera şi spiritul legii, motivat de faptul că, în lipsa unui temei legal expres, divorţul dintre soţi este o acţiune personală, care priveşte statutul persoanei şi o astfel de acţiune nu poate face obiectul medierii.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că procesul de divorţ în întregul său, şi nu doar acţiunea prin care aceste aspecte sunt deduse judecăţii, are caracter strict personal, deoarece obiectul său implică antamarea de către instanţă a unor aspecte ţinând de viaţa intimă şi familială a părţilor din litigiu.

Decizia Înaltei Curţi:

Admite recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (4), art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată nu poate consfinţi acordul de mediere referitor la înţelegerea părţilor privind desfacerea căsătoriei.

Cu privire la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, instanţa de judecată poate consfinţi acordul de mediere având acest obiect.

Decizia este obligatorie.

Explicaţiile pe scurt ale judecătorilor de la Instanţa Supremă:

Desfacerea căsătoriei prin divorţ se circumscrie stării civile a persoanei, astfel încât dreptul de a cere divorţul dobândeşte caracter exclusiv personal.

Concluzia care se impune este în sensul că acordurile de mediere care consemnează înţelegerile soţilor referitoare la divorţ nu sunt apte să producă efecte juridice în privinţa desfacerii căsătoriei în sine, însă pot să ateste modalitatea în care soţii acceptă divorţul.

În actuala reglementare, întreaga procedură a desfacerii căsătoriei are caracter legal şi imperativ.

Astfel, pentru desfacerea căsătoriei, prevederile art. 916 alin. (1), art. 930 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 376 alin. (1) din Codul civil impun, drept condiţie de formă, depunerea unei cereri având ca obiect divorţul, semnată de ambii soţi.

Or, acordul de mediere privitor la desfacerea căsătoriei nu reprezintă un act de învestire al instanţei, în sensul art. 194 din Codul de procedură civilă, şi nici cerere adresată notarului public sau ofiţerului de stare civilă, potrivit art. 376 alin. (1) din Codul civil.

Mediatorii nu au calitatea de agenţi instrumentatori învestiţi de lege să îndeplinească un serviciu de interes public şi nici de reprezentanţi ai statului în exercitarea funcţiei.

Un argument în plus în susţinerea acestei concluzii este acela că mediatorul nu este menţionat în cuprinsul art. 376 alin. (3) din Codul civil.

Prin urmare, nefiind îndeplinite cerinţele impuse de art. 374 alin. (3) şi art. 376 alin. (3) din Codul civil, exprimarea de către soţi a acordului acestora privind desfacerea căsătoriei în faţa unui mediator şi încheierea de către aceştia a unui acord de mediere în care consemnează acest acord nu poate avea drept consecinţă desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor.

Totodată, potrivit art. 382 alin. (1) şi (3) din Codul civil, desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor se realizează prin hotărârea judecătorească definitivă prin care se pronunţă divorţul, respectiv prin certificatul de divorţ emis de notarul public sau ofiţerul de stare civilă competent, aşadar, printr-un înscris autentic.

Art. 58 din Legea nr. 192/2006 prevede că acordurile de mediere au valoarea unor înscrisuri sub semnătură privată, motiv pentru care acordul de mediere încheiat în faţa mediatorului nu este menţionat în cuprinsul art. 382 alin. (1) şi (3) din Codul civil.