Related Articles

ASPA IVETS Adăposturi de unde poti adopta un cătelus fără să păltesti

ianuarie 10, 2023

INFO ASPA IVETS DE CE ESTE BINE SĂ ADOPŢI UN CÂINE MATUR

ianuarie 9, 2023

Surorile acuzate că au ucis-o pe tânăra găsită arsă în geamantan la Giurgiu: „E rea făcătoare și-n mormânt!”

iulie 20, 2021

Psihiatrul Gabriel Diaconu s-a dezlănțuit după ce soția deputatului Dumitru Foșca a decis să își retragă plângerea depusă pentru violență în familie. Femeia a fost bătută de soțul său și a anunțat că vrea să divorțeze, însă a decis să retragă plângerea prin care actualul e soț, exclus de AUR din partid, ar fi devenit răspunzător în fața legii pentru actele de violență. Diaconu spune că victimele nevinovate în tot scandalul sunt copiii celor doi.

„La doar câteva zile după ce opinia publică a aflat de vitejia deputatului AUR Focșa, care și-a lovit nevasta și-apoi – pocăit – a anunțat că e nevoie o ”dezbatere publică” pe tema violenței domestice (cât de cinic poți fi, totuși?),

Doamna Focșa a anunțat că-și retrage plângerea făcută la poliție. Din afirmații preluate de presă, domnia sa s-a hotărât să divorțeze, dar nu vrea să ”se răzbune” pe agresor.

E descurajant, dar previzibil pentru cultura relațională și educația civică românească. În spate sunt tot felul de concepte untoase, milostenie, iertarea aproapelui, întorsul celuilalt obraz. În fapt – cât privește curbarea fenomenului violent între parteneri – parte semnificativă din problemă e și faptul că victimele își retrag, de multe ori, plângerile. Drept urmare, mai ales în dosare în care nu se pune problema unui risc vital, sau infracțiuni compatibile cu tentativa de omor, de (cele) mai multe ori făptașul scapă basma curată.

Ce nu înțeleg oamenii e că răul pe care îl lași să trăiască nu doar că va îndura, dar va crește.

Intră în caracterul bătăușilor de femei că, dacă au făcut-o, probabil o vor face din nou. Fără o intervenție rezolută atât a justiției, dar și a comunității, proximilor, fără o formă de asistență ori reabilitare, potențialul de agresiune violentă rămâne, și-și caută filon către următoarea victimă.

Cele mai recente coduri etice de intervenție în violență domestică de orice fel, respectiv evaluarea victimelor de GBV (gender-based violence/ violență de gen), unde intră și femeile agresate fizic, mental, psihologic sau interpersonal (inclusiv financiar), observă totuși că nimeni n-ar trebui, în vreun fel, să condiționeze victima în demersul ei de justiție.

Face parte din drepturile ei fundamentale să-și decline, sau să renunțe, la urmărirea legală a agresorului. Și nu trebuie judecată pentru asta.

În țări unde sprijinul acordat femeilor de către stat, comunitate, societate este prezent, nuanțat și activ, mult mai puține își vor retrage însă acuzația inițială. Sunt multe explicații pentru asta, unele rapid evidente, altele de nuanță.

Fapt este că victima unui bătăuș trăiește în frică. Înainte de-a fi lovită cu pumnul, victima va fi intimidată. Amenințată. Va fi timorată. Va fi, psihologic, umilită și avertizată – nu o singură dată – de agresor despre ”ce ar putea să pățească”. Nu doar dacă nu-l ascultă și se supune, dar și ce se va întâmpla dacă îndrăznește să vorbească, sau să plece. Aici intenția perversă a fiecărui agresor e să-și păstreze atât ascendent, dominație dar și control asupra persoanei pe care o subjugă.

Când ai putut documenta pumnul, de fapt observi – tardiv – fenomenul. Fenomenul are rădăcini, și precedent, adânc. Acest precedent schimbă atitudinea victimei, care a fost anterior condiționată atât moral, cât și comportamental.

Agresorul nu e singur în asta. El face parte, este emergent culturii care i-a dat, i-a instrumentat două lucruri: legitimitate, și impunitate. Legitimitate pentru că, încă, societatea ocrotește atitudini patriarhale, și discriminare de gen. Bărbatul e superior femeii. Impunitate pentru că, atâta vreme cât lucrurile sunt trecute cu vederea, sau trecute în tăcere, oamenii aud țipetele, simt icnetele, dar merg înainte și se prefac că nu s-a întâmplat nimic.

Drept urmare nu e vorba doar de actorul în sine, de făptașul ca individ. E vorba de ce face lumea, ce facem noi, când apare un agresor.

Prima realitate e că simpla pedeapsă nu rezolvă fenomenul. O intoleranță de tip punitiv la agresiunea cu violență în cuplu, sau violența de gen nu face decât să ”trieze” cazurile, astfel că rămâne un prag de toleranță oricât de mare ar deveni intoleranța. Este, de altfel, retorica unor psihologi sau sociologi mai vechi care, la fiecare act de violență ajuns public, deplâng scăderea pedepselor și declară nostalgie față de vechiul bulău.

Intervenția punitivă nu lămurește lucrurile. Chiar ieșită dintr-o situație toxică, de victimizare, persoana care i-a supraviețuit nu va obține decât superficial o compensație, că despre redres nu putem vorbi. În cele din urmă revine în anonimat, cu stigma participării – cu sau fără voie – la un blam social.

În cele din urmă, câtă vreme nu va crește numărul de investigări, documentări, condamnări (da, condamnări) dar și o instituție a reabilitării, violența domestică rămâne în cerc vicios.

Doamna Focșa are motivele ei de-a-și fi retras plângerea.

În casă erau încă două persoane. Una cu dizabilitate psihiatrică. Cealaltă un minor care a asistat la un act de violență între doi adulți. La care nu a consimțit. Despre care nu i-a cerut nimeni opinia. Nimeni nu s-a abținut, că doar era un copil de față. Copila nu poate face plângere. Vocea ei n-are aceeași răzbatere legală, publică sau socială.

Sunt mereu victime tăcute în haloul unei violențe. Oameni care – cu adevărat – sunt inocenții troacei în care ne scăldăm.

Alături de victimele directe, adeseori, în cabinetul meu intră și adulți care, odinioară copii, au contemplat violența unui părinte față de celălalt. Au simțit-o până în oase. Le-a înghețat sângele în vine. Unii, mai mărișori, încă-și aduc aminte că au spălat sânge de pe linoleu, sau au văzut dinți spulberați pe fereastră. Și-au oblojit mama. Sau s-au ascuns, terorizați, într-o cameră în timp ce agresorul lovea, înfundat, un corp căzut. Nu e doar abuz. E o variantă de tortură psihologică. Au dus, mai târziu, taina cu ei. Și-au căutat noima vieții. Majoritatea n-au ajuns – la rândul lor – agresori. Majoritatea au rămas cu urme, uneori adânci. Unii, însă, pentru că au văzut violență, au procedat cândva, ani după, și ei la violență. E un carusel interminabil, generație după generație de fruct al suferinței transformat în ură.

Domnul Focșa vrea o ”dezbatere” pe marginea violenței domestice și convenția Istanbul. Nu văd o problemă în asta.

Domnul Focșa poate să participe la o dezbatere după ce-și va admite fapta în fața unei instanțe, se va pune la dispoziția unui judecător, își va plăti amenda/ sau își va ispăși sentința, va arăta că s-a reabilitat după un număr de ședințe de consiliere, cu un martor al progreselor dânsului în ce privește gestionarea afectelor și comportamentului,

După care cu dragă inimă merită pus la masă și întrebat, din nou, ce opinie are despre violența de gen.

Până atunci este doar un om mic, laș, încolțit de oprobiul public, care încă-și mai caută basmaua curată prin care să iasă”, scrie Diaconu pe Facebook.