„Ciocoii vechi și noi” pare, uneori, mai actual decât jurnalul de știri.

Dinu Păturică ar putea privi România contemporană și probabil ar recunoaște rapid mecanismul: apropierea de putere deschide uși, creează influență și oferă o vizibilitate pe care omul obișnuit nu o poate obține niciodată.

Numai că România este republică.

Cel puțin pe hârtie.

Iar la Cotroceni nu ar trebui să existe nici „Duduca”, nici curteni și nici personaje care dobândesc un statut public neclar numai datorită relației cu șeful statului.

De aceea aparițiile publice ale partenerei președintelui în contexte care pot fi percepute drept oficiale ridică o întrebare pe care Administrația Prezidențială ar trebui să o lămurească fără iritare și fără aroganță:

Cine reprezintă România și în baza cărui mandat?

Nu discutăm aici dacă persoana respectivă este inteligentă, competentă sau bine intenționată.

Este irelevant.

Chiar dacă ar fi cel mai mare specialist din România în domeniul despre care vorbește, problema instituțională ar rămâne aceeași.

Competența profesională nu ține loc de mandat public.

Relația personală cu președintele nu ține loc de funcție.

Vizibilitatea nu ține loc de legitimitate.

Și apropierea de Palatul Cotroceni nu transformă automat pe nimeni în reprezentant al statului.

Românii au dreptul să știe exact unde se termină viața privată a președintelui și unde începe instituția prezidențială.

Altfel riscăm să construim o Românie fanariotă 2.0, cu tehnologie modernă, transmisiuni online și discurs european, dar cu vechiul obicei balcanic al anturajului care se lipește de putere.

Astăzi este partenera.

Mâine poate fi un prieten.

Poimâine un apropiat.

Și încet, fără să observăm, instituțiile ajung populate nu doar de cei care au funcții și responsabilități, ci și de cei care „sunt ai cuiva”.

Exact împotriva acestui mecanism ar trebui să funcționeze o republică.

Președintele României nu este proprietarul Cotroceniului. Este ocupantul temporar al unei funcții constituționale.

Palatul rămâne.

Instituția rămâne.

România rămâne.

Președinții pleacă.

De aceea fiecare șef al statului are obligația morală și instituțională de a lăsa foarte clară granița dintre familie, relații personale și exercitarea puterii.

Nu vrem o nouă Elena Lupescu.

Nu vrem o nouă „Duduca”.

Nu vrem curte prezidențială.

Vrem o Președinție în care fiecare om care vorbește în numele instituției să poată răspunde la trei întrebări elementare:

Cine ești? Cine te-a numit? În baza cărei atribuții reprezinți statul?

Într-o democrație adevărată, răspunsurile trebuie să fie simple.

Dacă devin complicate, atunci problema nu mai este doar de imagine.

Devine una de funcționare a statului.