În fiecare toamnă, petrecerile de Halloween din România se umplu de aceleași vrăjitoare cu pălării ascuțite, aceiași vampiri de catalog și aceleași personaje de film american. Paradoxul este că puține culturi europene au un bestiar mai bogat, mai straniu și mai fotogenic decât cel românesc. Iar folclorul local ar putea oferi cele mai interesante costume ale sezonului.

Halloween-ul a ajuns în România gata ambalat: dovleci, pânze de păianjen din plastic, bomboane și costume cumpărate la pachet. A fost adoptat rapid, mai ales de tineri, și la fel de rapid criticat ca import fără rădăcini. Ambele tabere ratează însă ceva esențial. Fascinația pentru întuneric, pentru spirite și pentru noaptea în care lumea celor vii se atinge de cealaltă nu este deloc străină de spațiul românesc. Doar că, în loc să își împrumute propriile creaturi, petrecerile împrumută personajele altora.

Dacă există un loc unde stilul și tradiția se pot întâlni în mod autentic, acela este costumul. Iar mitologia românească oferă material pentru o întreagă colecție.

Iele: eleganța care înspăimântă

Ielele sunt, probabil, cele mai rafinate creaturi ale folclorului românesc. Fete frumoase, nevăzute, care dansează noaptea în poieni și pedepsesc pe oricine le privește prea mult sau le tulbură hora. Sunt seducătoare și periculoase în același timp, o combinație pe care moda a exploatat-o dintotdeauna.

Costumul se construiește aproape singur, fără nimic de cumpărat special: o rochie lungă și vaporoasă, albă sau în nuanțe de argintiu, părul lăsat liber, picioarele desculțe sau sandale fine, o coroniță de flori de câmp uscate. Detaliul care face diferența este machiajul: piele luminoasă, aproape transparentă, cu o strălucire rece pe pomeți. Pentru un grup de prietene, ielele sunt costumul colectiv perfect, pentru că apar mereu împreună, în număr fără soț.

Strigoiul: vampirul nostru, mai neliniștitor

Strigoiul este rudă îndepărtată cu vampirul, dar mult mai ciudat. Nu este un aristocrat cu pelerină și maniere impecabile, ci un mort care nu își găsește liniștea, care se întoarce acasă, care bântuie satul. Spre deosebire de Dracula cel de film, strigoiul nu are glamour, iar tocmai asta îl face interesant.

Interpretarea stilată pornește de la costumul tradițional: o cămașă albă de in, ușor șifonată, poate cu broderie veche, un cojoc sau o vestă de lână, totul într-o paletă decolorată, ca de pământ. Machiajul este discret, dar tulburător: cearcăne adânci, buze palide, o paloare cenușie. Un fir de usturoi purtat ca accesoriu, la gât sau prins în piept, transformă costumul într-o glumă inteligentă despre propria lui legendă.

Muma Pădurii: costumul statement

Pentru cei care vor să atragă toate privirile, Muma Pădurii este alegerea evidentă. Bătrâna care trăiește în adâncul codrului, cu părul ca mușchiul, cu degete ca rădăcinile, care rătăcește drumeții și sperie copiii, este cea mai teatrală figură a bestiarului românesc.

Aici costumul devine aproape o lucrare de artizanat. Straturi de textile în nuanțe de verde închis, maro și gri, mușchi uscat, crenguțe și frunze de toamnă prinse în păr, un șal greu de lână, poate o mantie din material aspru. Accesoriile se adună dintr-o singură plimbare prin parc: ghinde, conuri de brad, frunze. Este un costum care arată spectaculos tocmai pentru că pare crescut, nu cumpărat.

Zmeul: pentru cei care vor putere

Zmeul din basmele românești nu seamănă cu dragonul occidental. Este o ființă aproape umană, puternică, arogantă, bogată, care răpește fete de împărat și se luptă cu Făt-Frumos. Are ceva de personaj negativ de film de epocă, cu o eleganță amenințătoare.

Interpretarea contemporană poate fi surprinzător de sofisticată: haine închise la culoare, cu texturi bogate, catifea, piele, broderie aurie, un palton lung, bijuterii grele. Zmeul este, în fond, un bogătaș de basm, așa că exagerarea ține de rol. Pentru un cuplu, combinația zmeu și fată de împărat răpită oferă un costum de pereche mult mai original decât clasicii vampir și victimă.

Baba Dochia: costumul cu straturi

Legenda Babei Dochia, bătrâna care urcă la munte cu oile și își leapădă cojoacele unul câte unul până îngheață, ține de primăvară, dar ideea ei vizuală funcționează perfect toamna. Este, la propriu, un costum făcut din straturi.

Câteva cojoace, veste și șaluri suprapuse, fiecare dintr-o altă textură, cu un efect de chiciură pe margini și cristale de gheață pe păr sau sprâncene. Un costum care poate fi purtat la o petrecere în aer liber fără ca frigul de sfârșit de octombrie să fie o problemă.

Solomonarul: misterul intelectual

Solomonarii sunt, poate, cele mai puțin cunoscute personaje din această listă și tocmai de aceea cele mai intrigante. Vrăjitori care stăpânesc vremea, care călăresc balauri prin nori și aduc grindina, învățați într-o școală ascunsă sub pământ, purtători ai unei cărți secrete.

Costumul este simplu și intelectual: o mantie lungă, ponosită, o carte veche ținută sub braț, un toiag, accesorii care trimit la furtună și nori. Este alegerea ideală pentru cine vrea să fie întrebat toată seara „ce ești?” și să aibă o poveste bună de spus.

Un Halloween al nostru

Nimic din toate acestea nu cere renunțarea la ce face Halloween-ul atrăgător: libertatea de a fi altcineva pentru o seară, jocul, teatralitatea, plăcerea de a speria și de a fi speriat. Schimbă doar sursa de inspirație. În loc de personaje purtate de milioane de oameni în același timp, costume care spun ceva despre locul de unde vin cei care le poartă.

Există și un argument de stil, nu doar unul cultural. Costumele inspirate din folclor se construiesc din materiale naturale, din piese de garderobă, din obiecte găsite, din bucăți de țesături vechi uitate prin casa bunicilor. Sunt costume care nu ajung la gunoi a doua zi și care nu arată niciodată ca ale altcuiva.

Poate că dezbaterea dacă Halloween-ul „ne aparține” se rezolvă cel mai simplu așa: nu prin respingere, ci prin apropriere. O seară a spiritelor, cu creaturile noastre.