După alegerile prezidențiale din mai 2025, coaliția politică ce și-a asumat guvernarea a lansat un program economic, care a produs următoarele rezultate: deficitul bugetar s-a redus cu 1,4 puncte procentuale față de 2024; pe primele cinci luni din 2026, deficitul este de aproape două ori mai mic decât deficitul pe aceeași perioadă din 2025. Din păcate această scădere a fost obținută mai ales prin creșteri de taxe și impozite (TVA și accize majorate, impozitare mai mare pe dividende și proprietăți, taxă suplimentară pe mașinile poluante, contribuții de sănătate extinse la pensiile mari) și nu, în primul rând, din reforme structurale de reducere a cheltuielilor. Deficitele de colectare la TVA și impozitul pe profit (30 la sută și respectiv peste 20 la sută) continuă să fie printre cele mai mari din UE.

Dintre reformele preconizate au fost realizate cea a pensiilor speciale ale magistraților, cea a administrației publice centrale și locale, a fost adoptată legea integrității. În total au fost atrase, conform declarațiilor premierului, puțin peste 90 la sută din totalul fondurile europene nerambursabile și peste 95 la sută din împrumuturile disponibile prin PNRR (cifre preliminare). Între reformele nerealizate sau nefinalizate se află cea salarizării unitare în sectorul public, deoarece fosta coaliție PSD-PNL- USR-UDMR nu a reușit să ajungă la un acord politic până la termenul-limită. Reforma companiilor de stat (pierderi acumulate de 14 miliarde de lei) abia dacă a început. Au rămas neîndeplinite și câteva jaloane legate de legislația hidrogenului și dezafectarea unor centrale pe lignit, guvernul prelungind funcționarea unora dintre ele din motive de securitate energetică.

În cele ce urmează arăt cauza de fond a destrămării coaliției și a reformelor incomplete

Alegerile parlamentare și prezidențiale din 2024 și cele prezidențiale din 2025 ne-a dezvăluit o realitate pe care foarte puțini o bănuiau în România: electoratul ce gândește constructivist, fiind adept al constructivismului politic, s-a deplasat surprinzător de mult dinspre partea „respectabilă”, „internaționalistă”, spre cea „iliberală”, naționalist-populistă a acestui constructivism politic[1]. Magnitudinea deplasării nu ar fi trebuit să fie o surpriză. Se întâmplase mai devreme cu 20 de ani în Polonia (PiS) și cu 15 ani în Ungaria (Fidesz-Orban).

Magnitudinea a fost însă o surpriză pentru o parte a publicului și pentru politicieni deoarece, așa acum am arătat recent, cu toții au ignorat faptul că ceea ce se întâmplă pe scena politică din Occident se întâmplă, mai devreme sau mai târziu și pe scena politică din democrațiile postcomuniste. În mod particular, modificarea între partea respectabilă și cea iliberală a constructivismului politic occidental este imitată în România prin intermediul a ceea ce am numit corp politic, adică acel ansamblu de elite ce fie derivă din fostul partid-stat, fie fără a avea genealogie directă aderă la predispozițiile celorlalte, importă practici, formează alianțe, își oferă sprijin parlamentar și contribuie la conservarea imaginii asumate de partenerii politici. Una din trăsăturile acestor elite este că sunt adverse unei separații autentice a puterilor în stat.

Deși au și această trăsătură în comun, elitele ce formează corpul politic au, fără ca aceasta să reprezinte un proiect, o față respectabilă, neînsemnând că aceasta este singura față constructivistă respectabilă de pe scena politică, și una iliberală. Există suficiente motive să considerăm că aceste elite predomină scena politică românească, că ele sunt concentrate în câteva partide, fără însă să fie total absente din acele partide ce nu aparțin corpului politic. Implicit, partea spectrului politic românesc care nu aparține corpului politic, dar care este împărțită între constructivism respectabil și constructivism iliberal-naționalist-populist, să fie relativ mică.

Această caracteristică a scenei politice românești face ca orice reformă liberală să nu aibă succes, în cazul în care ar fi propusă; mai mult, ea face ca numărul de reforme de tip constructivist ce ar putea fi acceptate de ambele părți – respectabilă și iliberală – ale spectrului politic constructivist să fie foarte restrâns. De exemplu, o reformă reală a întreprinderilor de stat este din start antipatică părții iliberale naționalist-populiste. Iar adversitatea comună față de separația puterilor face orice reformă a clasei politice (reforma integrității) sau a justiției să fie acceptată cu dificultate, dacă nu este respinsă abrupt. Sunt convins că dacă planul-cadru PNRR ar fi trebuit să fie supus aprobării în Parlamentul României înainte de a fi fost trimis spre aprobare Comisiei Europene, ar fi rezultat într-un cu totul alt plan. În consecință, implementarea lui a fost parțială și dificilă, când a venit vorba de aprobarea legilor ce presupuneau aducerea lui la îndeplinire.

Partea surprinzător de mare a votanților părții iliberale a arătat, de asemenea, că elitele corpului politic ce reflectau constructivismul respectabil subestimau partea ce reprezenta constructivismul iliberal. Deși magnitudinea votanților ce susțineau partea iliberală a spectrului politic constructivist a fost o surpriză la alegerile din 2024-2025, tendința spre fața iliberală a fost totuși identificată cumva mult mai devreme, încă înainte de 2020. Partidele aflate la guvernare erau convinse că electoratul va continua să aprobe constructivismul lor politic „respectabil”, dacă va primi de la acesta suficiente „stimulente” prin creșteri nesustenabile de pensii și salarii. Deficitele bugetare mari și nesustenabile ce au rezultat au fost considerate o problemă relativ mică, comparativ cu beneficiul de a menține electoratul ce ar fi votat partea iliberală a spectrului politic constructivist.

Astfel, în 2025, politicienii din partea respectabilă a constructivismului politic românesc și-au dat seama că, la fel ca omologii lor din Ungaria și Polonia, au ignorat migrarea votanților spre constructivismul iliberal. Acolo, PiS și Fidesz-Orban au învins categoric. Aici, cu puțin noroc, nu au fost învinși la urne, dar de unde credeau că au de rezolvat o singură problemă – cea a readucerii deficitului bugetar la niveluri sustenabile – o aveau și pe a doua: trebuiau să formeze o coaliție politică pentru a evita să-și piardă dominația asupra scenei politice românești.

Dificultatea acestei coaliții, formate în 23 iunie 2025, nu venea doar de la faptul că reducerea deficitului bugetar încetinește, temporar, creșterea economică, dar și din faptul că Occidentul însuși era indecis referitor la care dintre părțile sale constructiviste are mai multă legitimitate publică. Astfel, coaliția a avut de la început în interior o dificultate congenitală: cea mai mare parte a elitelor sale formau corpul politic, cu adversitatea sa definitorie pentru separația puterilor, care era o legătură foarte puternică cu acele elite ale corpului politic ce nu intraseră în coaliție exact pentru că erau iliberale și aveau cu atât mai mult o astfel de adversitate. Coaliția politică era vulnerabilă din naștere pentru că o parte a corpului politic era chiar cea mai mare parte individuală a sa.

Această caracteristică ar fi trebuit să fie în mod definitoriu luată în considerare la conceperea soluțiilor pentru cele două probleme. Luată în considerare, ea ar fi condus concret la ideea că problema avea o parte cantitativă și una calitativă, care cerea reforme; că partea cantitativă cerea soluții imediate, iar cea calitativă cerea soluții delicate și negociate; că piața era interesată în primul rând de magnitudinea ajustării, și mai puțin de modul de ajustare; că în plan politic revenirea la dominația constructivistă respectabilă va fi ajutată dacă în Occident această parte va fi clar legitimată, și invers.

Toate aceste probleme aveau să fie influențate de faptul că cea mai mare parte a coaliției era dată de cea mai mare parte a corpului politic. PSD a fost cel mai mare partid al coaliției, dar și cel mai mare partid ce aparține corpului politic. Niciuna dintre aceste afirmații nu trebuie înțeleasă ca personificare a corpului politic, deoarece niciun partid al acestuia, nu îi aparține conform unui plan. Dificultatea congenitală era amplificată și de faptul că deși nu în întregime, alte partide ale coaliției erau apartenente, parțial, prin grupuri interne, la corpul politic. Aceasta a făcut ca fragmentele care nu aparțineau corpului politic, o parte din PNL și aproape în întregime USR, să fie aliați puternici în interiorul coaliției și explică alianța lor și după destrămarea coaliției.

Evenimentele care au urmat formării coaliției din 23 iunie 2025 confirmă, punct cu punct, dificultatea congenitală descrisă mai sus. Nu au trecut nici zece luni până când această dificultate a dus la căderea guvernului pe 5 mai 2026. Coaliția a fost demisă printr-o moțiune de cenzură depusă de elite parlamentare ale corpului politic — PSD, ca parte a sa respectabilă aflată în coaliție, și AUR, parte a sa iliberală rămasă în afară. Nicio altă moțiune de cenzură nu a fost votată cu mai multe voturi (281) în România.

Semnificativ e că moțiunea a invocat exact tipul de reformă antipatică din start părții iliberale: intenția guvernului de a lista la bursă și de a privatiza companii conform programului-cadru al PNRR adoptat de un guvern în care corpul politic a fost prezent în foarte mica măsură. Convergența celor două fețe ale corpului politic pe acest punct anume, deși se opun public una alteia pe aproape orice altceva, arată că apartenența comună la corpul politic cântărește, la momentul decisiv, mai mult decât rivalitatea lor declarată.

Dificultatea congenitală a coaliției nu s-a văzut doar în felul în care a căzut, ci și în felul în care a gestionat, cât timp a guvernat, chiar și reforma ei cea mai ușor de negociat: reforma cantitativă, deși reușită, a costat coaliția din interior — a accentuat diferența de ideologie sau de motivare a deciziilor politice. Coaliția ar fi putut să-și dea timp pentru pregătirea mai atentă a negocierilor, pornind de la o examinare mai atentă a ceea ce a adus-o de facto – prevenirea extinderii iliberalismului – în această coaliție care, în partea ei extinsă (PSD, PNL și UDMR), avea o istorie începând din noiembrie 2021, din perioada președintelui Iohannis.

Identificarea corectă a motivului le-ar fi permis să-și crească reciproc flexibilitatea pentru agrearea unor reforme mai ample decât cele realizate până la 31 august 2026, care, în timp ce le-ar fi minimizat costurile individuale, ar fi permis și maximizarea reformelor implementate. Conștientizarea, nu doar la vârful partidelor, ci în profunzime, a faptului că poziția lor în partea respectabilă a constructivismului politic a fost motivul de fond pentru care au intrat în coaliție le-ar fi permis să înțeleagă că o reformă fiscală cu măsuri ce au încercat să satisfacă ideologiile specifice fiecărui partid din coaliție a suspendat de facto adevăratul motiv al coalizării.

O înțelegere profundă a cauzei ce a stat la baza coaliției le-ar fi permis partidelor participante să adopte singura măsură disponibilă imediat care le-ar fi permis o reducere suficientă a deficitului bugetar și câștigarea timpului necesar agreării unor soluții reale de reformă – creșterea TVA la 24-25 la sută. Totuși, separarea pe care o introduce în interiorul scenei politice constructiviste dihotomia respectabil-iliberal este mult mai slabă decât ceea ce unește părțile corpului politic ce se definesc ca respectabile sau iliberale. Valorile care unesc pățile corpului politic au fost mai puternice decât valorile ce au unit forțele politice constructiviste respectabile.

Totuși, dintre reformele calitative legate direct de separarea puterilor sau de instrumentele de autoconservare ale corpului politic, singura dusă la capăt— pensiile speciale ale magistraților — s-a impus nu prin votul corpului politic, care se distinge de restul scenei politice mai ales prin adversitatea sa față de separația puterilor, ci prin ocolirea lui: guvernul și-a asumat răspunderea, de două ori, pe conținutul legii. În practică, aceasta a însemnat evitarea unui vot direct, care ar fi clarificat, individual, poziția fiecărui parlamentar față de problema salarizării uneia dintre puterile statului. Expunerea a fost evitată nu atât de partea respectabilă a corpului politic, care, alegând această reformă și instrumentul de implementare a ei, intrase deja în conflict cu puterea juridică, ci de partea iliberală, care avea la îndemână calea clasică de a forța un vot — moțiunea de cenzură — și a ales, explicit, să n-o folosească pe acest subiect. Rezultatul a fost o reformă adoptată fără ca vreun parlamentar, dintr-o tabără sau alta, să fi fost nevoit să-și declare public poziția față de privilegiile unei alte puteri a statului.

Coincidența tactică a celor două fețe ale corpului politic — una ocolind votul prin procedură, cealaltă neprovocându-l deloc — arată cât de puțin conta, pentru oricare dintre ele, ca fiecare parlamentar, în parte, să fie nevoit să-și declare public poziția printr-un vot înregistrat, și cât de mult conta doar ca legea să treacă — coaliția revendicând, ca atare, meritul politic al inițiativei, dar fără ca vreun parlamentar individual, dintr-o tabără sau alta, să rămână legat personal de un vot dat. Distincția dintre creditul politic colectiv și răspunderea individuală, vizibilă în acest caz, nu e izolată — e o a doua formă a aceleiași adversități pe care corpul politic o poartă față de separația puterilor. Dacă prima formă privește separarea dintre puterile statului, a doua privește separarea, la fel de necesară reprezentării autentice, dintre partid și parlamentarul ales: corpul politic acceptă, chiar caută, beneficiul electoral colectiv al unei reforme populare, dar refuză mecanismul care i-ar permite alegătorului să distingă, prin vot, poziția unui parlamentar anume de cea a partidului său.

Din perspectiva teoriei, acest lucru oferă o explicație suplimentară pentru preferința empiric observabilă a elitelor din corpul politic pentru proceduri care păstrează caracterul colectiv al deciziei și al responsabilității politice, în detrimentul unor proceduri care permit identificarea și sancționarea individuală a celor care o adoptă. Dacă separația autentică a puterilor presupune nu numai delimitarea competențelor instituționale, ci și posibilitatea ca reprezentantul ales să răspundă distinct în fața alegătorilor pentru propria decizie, atunci evitarea votului parlamentar individual asupra unor chestiuni sensibile poate fi înțeleasă ca o expresie suplimentară a aceleiași predispoziții: protejarea solidarității interne a corpului politic prin limitarea mecanismelor care individualizează responsabilitatea.

Devine astfel clar de ce, nu întâmplător, angajarea răspunderii a devenit, empiric, calea preferată pentru numeroase legi „sensibile” din ultimii ani — nu doar pentru viteza legislativă pe care o oferă, ci și pentru că păstrează exact această asimetrie: partidul revendică rezultatul, dar niciun parlamentar nu rămâne legat, individual, de un vot dat. Este motivul pentru care Parlamentul, unde votul ar deveni pentru prima dată trasabil individual, poate fi înțeles ca locul pe care corpul politic îl evită în mod deosebit pe temele sensibile, preferând, atunci când este posibil, căi executive sau procedurale care mențin răspunderea la nivel colectiv și difuz, al partidului.

La legea salarizării unitare — singura reformă calitativă care nu atingea separația puterilor și ar fi putut, teoretic, întruni acordul ambelor fețe — eșecul a venit dintr-o negociere distributivă obișnuită între partenerii de coaliție, nu dintr-un conflict legat de separarea puterilor: trei miniștri ai Muncii, succesivi, toți din PSD — care a deținut acest portofoliu neîntrerupt din 2022 —, au propus pe rând variante construite mai ales în jurul componentei de echitate a jalonului: corectarea ierarhiilor salariale și reducerea raportului dintre extreme de la 1:12 spre 1:8, cu plafoane incompatibile cu necesitatea continuării reducerii deficitului bugetar spre niveluri sustenabile. Ceilalți parteneri — PNL, USR, UDMR — le-au respins de fiecare dată invocând cealaltă componentă a aceluiași jalon, cea a sustenabilității fiscale, impusă de alinierea la ținta de deficit de 5,3 la sută din PIB pentru 2027. Disputa nu era, așadar, despre principiile reformei — acestea erau deja fixate prin jalonul PNRR și acceptate de toți — ci despre care dintre cele două cerințe ale lui, echitatea sau sustenabilitatea fiscală, trebuia să prevaleze atunci când intrau în conflict.

Cele două cazuri — reforma pensiilor magistraților și eșecul legii salarizării unitare — marchează, fiecare la alt nivel, valoarea explicativă a conceptului de corp politic. La pensiile magistraților, fără el ar fi greu de explicat de ce o coaliție aflată în competiție electorală (PNL, USR, UDMR) și o opoziție care ar fi avut orice interes să exploateze nepopularitatea reformei (AUR) au ajuns, independent una de alta, la același rezultat practic: nicio expunere la vot, nici din partea coaliției, prin angajarea răspunderii, nici din partea opoziției, prin neutilizarea moțiunii de cenzură. O teorie a conflictului partinic obișnuit ar prezice cel puțin o parte interesată să transforme legea într-un test de forță vizibil; corpul politic explică de ce niciuna nu a făcut-o.

Eșecul legii salarizării unitare cere introducerea în explicație a conceptului de corp politic la un nivel diferit de cel al conținutului disputei. Conținutul în sine — plafonul bugetar propus succesiv de miniștrii PSD, respins de fiecare dată de ceilalți parteneri ca prea costisitor — e o negociere distributivă obișnuită, pe care orice coaliție multipartinică o produce indiferent de existența corpului politic și de teoria corpului politic. Nevoia pentru acest concept apare abia la nivelul următor: forma în care s-a încheiat eșecul. Nu printr-o victorie clară a unei părți și un blam clar asupra celeilalte, ci printr-o pierdere de 770 de milioane de euro din PNRR asumată, declarativ, „împreună, conform acordului politic”, de toate cele patru partide — formularea aparținând președintelui Nicușor Dan, o poziție instituțională, nu de partid.

Semnificativ e că vocea care a insistat totuși să impute vina concret, unei singure părți (PSD), a venit nu dintr-un partid, ci dintr-un ministru — Dragoș Pîslaru — care, deși purta de curând eticheta PNL, provenea din USR și REPER și reprezenta explicit curentul constructivist tehnocratic, reformist, pe care Bolojan îl opusese public vechii înțelegeri PSD-PNL. Cu alte cuvinte, linia care a despărțit imputarea individuală de asumarea difuză nu a fost linia dintre partide, ci linia, mai adâncă, dintre corpul politic și elitele care nu-i aparțin, oricare ar fi eticheta lor de partid. În concluzie, corpul politic nu explică de ce a eșuat legea (iar teoria care îl introduce nici nu pretinde acest lucru), ci de ce eșecul legii nu a produs, în interiorul lui, un vinovat.

În termeni mai generali, adversitatea față de separația autentică a puterilor care este comună atât părții respectabile cât și celei iliberale a corpului politic, face ca în sistemul nostru politic să existe întotdeauna o dificultatea de funcționare a coalițiilor politice și a parlamentului. O coaliție majoritară va trece cu ușurință prin parlament orice lege ce ar putea altera separația puterilor în stat, dar va trece doar cu mare dificultate, la presiunea factorilor externi, sau nu va trece acele legi care clarifică separația, care cresc libertatea economică sau reduc instrumentele cu care elitele corpului politic își conservă poziția politică, cum sunt legile privind separația puterii financiare de puterea politică (între care, legea companiilor).

Conceptul de corp politic explică nu doar de ce reformele nu au mers așa cum ar fi fost de dorit, ci și o continuitate mai profundă: coaliția care a supraviețuit dincolo de mandatul președintelui Iohannis — PSD, PNL, UDMR — este chiar forma concretă pe care ideea sa din decembrie 2014, de la investitură, „stabilitate, dialog și consens”, avea s-o ia în practică, începând din 2021. Această idee a fost înțeleasă de mulți ca un răspuns la cei 10 ani de conflicte politice și încercări de suspendare a președintelui Traian Băsescu, dar și a anexării Crimeii de către Rusia în 2014. În orice caz, acestea au fost principalele două idei comentate de diverși analiști și cele care au fost uțăr de absorbit de către publicul în general.

Prin prisma teoriei corpului politic însă, vedem un alt motiv pentru ceea ce unii au catalogat ca fiind obsesia pentru consens și stabilitate din timpul mandatului președintelui Iohannis: semnele vizibile în 2014 că PiS, văzut ca partid iliberal, va reveni la putere în Polonia în 2015, precum și guvernarea Fidesz-Orban instalată în 2010, văzută în același fel. Venirea la putere a acelor partide a fost ceea ce am putea numi acum un răspuns prematur la o mișcare indecisă a Occidentului către constructivism iliberal. În opinia mea, partidele politice românești ce reprezentau fața respectabilă a constructivismului politic dominau scena politică și au aderat la ideea de consens și stabilitate socială a președintelui Iohannis ca reacție de apărare împotriva acelei deplasări indecise (nefinalizată) din Occident către iliberalism, imitată activ, dar prematur, de PiS și Fidesz-Orban.

Încercarea de a bloca în acest fel creșterea unei forțe iliberale în România a avut efectul invers, iar surpriza a fost văzută în toată splendoarea ei, așa cum am arătat, abia la alegerile parlamentare și prezidențiale din 2024-2025. Conceptul de „consens și stabilitate” a fost criticat de mulți politologi și economiști, între care și eu, pentru că implica amânarea sau evitarea unor reforme, ceea ce era corect. Dar, fără a utiliza conceptul de corp politic, nu s-a putut înțelege că acel efect de imitare activă a mișcării către iliberalism a Occidentului este inevitabil și că va da naștere unei mișcări similare cu cele din Ungaria și în Polonia, numai că într-o formă agravată, din moment ce în România corpul politic este, prin unele dintre elitele ce-l formează, genealogic legat de fostul partid comunist, în timp ce elitele PiS și Fidesz nu aveau o astfel de genealogie.

Exact lipsa cunoașterii referitoare la existența unui corp politic a jucat un rol major la mijlocul acelei perioade dominate de ideea de consens și stabilitate, în 2020, primul an al celui de-al doilea mandat al președintelui Iohannis, când s-a elaborat PNRR. Fără a înțelege ideea de corp politic, probabil că ipoteza cu care au operat cei ce au elaborat planul a fost aceea că parlamentul nu ar fi aprobat un plan-cadru diferit substanțial de cel negociat pe cale executivă și că adoptarea unor legi va fi dificilă, dar nu insurmontabilă în interiorul perioadei în care programul avea să fie activ. Implementarea legilor cerute de PNRR a arătat însă limpede decalajul pe care corpul politic îl introduce între o coaliție politică și parlament. Legile-cheie — salarizarea, integritatea, companiile de stat — au fost lăsate pe ultima sută de metri, negociate abia în ultima săptămână dinaintea termenului de 31 august 2026 agreat cu Comisia Europeană, ceea ce a transformat orice dezacord ce părea minor la momentul formării coaliției într-un eșec total — dovada că negocierea executivă inițială nu eliminase conflictul structural, ci doar îl amânase până la momentul în care Parlamentul, care spre deosebire de coaliția politică, reflectă fidel structura reală a corpului politic, a trebuit în sfârșit să-l înfrunte.

[1] Scriu aceste cuvinte între ghilimele pentru a arăta faptul că, din perspectiva raționalismului evolutiv, cele două au o relație nefirească cu libertatea: ea nu este definită de rațiunea abstractă dată de regulile descoperite, ci de rațiunea conștientă, permeabilă la emoții, care proiectează reguli cu intenția de a perfecționa societatea în ansamblu.

Lucian Croitoru este consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR. Opinia sa nu reprezintă poziția BNR. O versiune a articolului a apărut și pe blogul său