Dunărea ar putea avea, spre sfârșitul secolului, perioade mai lungi cu ape foarte mici, dar și mai multe zile cu debite extreme, cu efecte asupra alimentării cu apă, agriculturii, navigației și ecosistemelor. În același timp, refacerea accelerată a zonelor umede din bazinul fluviului ar putea aduce beneficii economice nete suplimentare de 47,3 miliarde de euro până în 2075, față de un scenariu cu intervenții limitate, potrivit capitolului dedicat Dunării din raportul „Starea climei 2026”.

Refacerea legăturii dintre Dunăre și luncile izolate prin îndiguiri și desecări ar putea reduce o parte dintre riscurile pe care secetele și inundațiile le aduc comunităților de pe malul fluviului. În unele locuri, aceasta presupune deschiderea unor diguri și revenirea apei pe terenuri transformate în suprafețe agricole; în altele, decolmatarea canalelor sau schimbarea modului în care sunt administrate amenajările existente. Intervențiile trebuie însă pregătite în funcție de condițiile locale, cu acorduri privind folosirea terenurilor, compensații și bani pentru întreținere, arată cercetătorii Mihai Adamescu și Vlad Amihăesei în capitolul dedicat Dunării din raportul „Starea climei 2026”.

Miza privește mai multe activități care depind de aceeași apă. Luncile conectate la fluviu pot prelua temporar o parte din apa viiturilor, pot susține schimburile cu apele subterane și pot oferi locuri de reproducere și hrană pentru pești. Îndiguirea și desecarea au permis extinderea agriculturii, dar au redus aceste funcții naturale. Potrivit inventarului din 1999 citat în raport, suprafața luncilor conectate hidrologic din întregul bazin al Dunării scăzuse de la aproximativ 41.605 la 7.845 de km², ceea ce înseamnă pierderea conectivității pe circa 81% din suprafața istorică. „Agricultura, navigația, alimentarea cu apă și ecosistemele folosesc același fluviu. Adaptarea lor trebuie planificată împreună, ținând seama de limitele resursei”, scriu autorii.

Presiunea schimbărilor climatice se adaugă astfel peste un sistem deja modificat. Analiza hidrologică prezentată în raport compară evoluția Dunării la Brăila în perioada 1971–2000 cu cea simulată pentru intervalul 2070–2099. În scenariul cu emisii ridicate, numărul mediu anual de zile cu debit sub 3.000 de m³ pe secundă ar crește de la aproximativ 18 la 47, în timp ce zilele cu debite extreme de peste 15.000 de m³ pe secundă ar crește de la circa una la zece pe an. S-ar prelungi și episoadele neîntrerupte cu ape foarte mici: durata medie ar urca de la 30 la 43 de zile, iar durata maximă simulată, de la 100 la 169 de zile. Această ultimă valoare descrie un episod extrem din simulări, nu o situație care s-ar repeta în fiecare an. „Debitul mediu anual spune prea puțin din aceste schimbări. Pentru captări, navigație și habitate contează de câte ori sunt depășite pragurile critice și cât durează episoadele”, explică cercetătorii.

S-ar putea schimba și perioada în care vine apa. Maximul debitului mediu lunar, situat în mai în simulările pentru perioada de referință, s-ar deplasa către aprilie în scenariul cu emisii intermediare și către martie în cel cu emisii ridicate. Pentru ecosisteme, această diferență contează: peștii, amfibienii și vegetația au nevoie de apă în anumite etape ale dezvoltării, la temperaturi potrivite și pentru o durată suficientă. Știuca și crapul folosesc zonele umede pentru reproducere, iar retragerea prea rapidă a apei poate izola sau seca habitatele în care crește puietul. La fel, sălciile și plopii pot germina pe terenurile umede rămase după retragerea apei, dar puieții se pot usca dacă nivelul scade prea repede. „Inundarea unei suprafețe întinse poate avea un beneficiu ecologic limitat dacă momentul sau durata alimentării nu asigură condițiile necesare dezvoltării și persistenței biocenozelor”, avertizează raportul.

Dependența economiei de debitul Dunării s-a văzut în vara anului 2026, când scăderea nivelului fluviului a determinat oprirea succesivă a celor două reactoare de la Cernavodă. Nuclearelectrica a anunțat oprirea controlată a Unității 1 pentru 28 iulie și începerea manevrelor de oprire a Unității 2 la 13 august, (iar la data publicării acestui articol, unitățile erau în continuare închise, iar debitul se afla la o treime din valoarea normală) precizând că menținerea acestora în stare oprită sigură nu afectează securitatea nucleară, personalul, mediul sau populația. Centrala furnizează în mod obișnuit aproximativ o cincime din electricitatea României, potrivit raportului. Autorii amintesc și intervenția de pe brațul Bala, unde au fost scufundate barje cu piatră pentru a dirija mai multă apă spre sectorul Cernavodă, dar subliniază că redistribuirea între brațe nu mărește debitul total al fluviului. Nici restaurarea luncilor nu poate rezolva singură lipsa apei în timpul secetei, ci trebuie integrată în gestionarea întregului bazin.

Un al doilea studiu prezentat în raport estimează ce ar putea aduce economic o restaurare mai amplă. Cercetătorii au comparat patru scenarii, de la intervenții dispersate, cu finanțare întreruptă și acces dificil la terenuri, până la un program coordonat la nivelul bazinului, cu echipe permanente și finanțare pe termen lung. În scenariul cu cea mai amplă intervenție, beneficiile economice nete suplimentare ar ajunge la 47,3 miliarde de euro în perioada 2025–2075, față de scenariul de referință. Cifra privește întregul bazin al Dunării și include servicii oferite de ecosisteme și pagube evitate, după scăderea costurilor; nu reprezintă bani care ar intra direct în bugetul României. „Aceste sume exprimă valoarea economică a beneficiilor pentru societate și nu sunt echivalente cu venituri garantate pentru proprietari sau bugetele publice”, precizează autorii. Ambele studii sunt încă în curs de publicare.

Revenirea apei pe terenuri agricole presupune însă și rezolvarea unor interese economice diferite. Raportul prezintă cazul Mahmudia–Carasuhat, unde proiectul din perioada 2012–2016 a reconectat 924 de ha dintr-o fostă incintă agricolă. În 2023, cedarea unui dig a extins inundarea asupra unor terenuri învecinate, concesionate pentru agricultură, care nu făceau parte din proiectul inițial. Concesionarii au cerut refacerea digului, iar, potrivit WWF-România, Curtea de Apel Constanța a menținut această obligație în noiembrie 2025. Organizația și reprezentanții comunității au cerut autorităților o soluție juridică pentru păstrarea zonei umede și despăgubirea concesionarilor. Cazul arată de ce proiectele trebuie să clarifice de la început cine suportă pierderile, cine beneficiază și ce activități pot continua. „Consultarea trebuie să înceapă înaintea alegerii soluției, când alternativele pot fi încă discutate”, subliniază cercetătorii.

Citește și Viziunea lui Grigore Antipa pentru Delta Dunării, actuală după mai bine de un secol, odată cu schimbările climatice / Apa și sedimentele, tratate ca resurse, iar comunitățile locale, implicate în administrarea Deltei

România are experiență în reconstrucția ecologică, de la incintele Babina și Cernovca la complexul Șontea–Fortuna, unde un proiect a raportat refacerea conectivității pentru aproximativ 7.000 de ha, prin decolmatarea a 13,56 km de canale secundare. Menținerea rezultatelor cere însă administrare după încheierea lucrărilor. Autorii propun contracte de cel puțin 15–20 de ani și bugete separate pentru accesul la terenuri, execuție și întreținere, astfel încât intervențiile să poată fi corectate după secete sau viituri. „Deschiderea unui canal nu garantează funcționarea lui în deceniile următoare, deoarece colmatarea, modificarea nivelurilor și starea lucrărilor pot reduce alimentarea habitatelor”, se arată în raport. Succesul trebuie verificat în teren: dacă apa se menține, dacă peștii se pot reproduce și dacă vegetația se regenerează, inclusiv în anii dificili.

Sursa principală: capitolul dedicat Dunării din raportul „Starea climei 2026”, semnat de Mihai Adamescu și Vlad Amihăesei. Citatele sunt preluate din document: https://www.stareaclimei.ro/2026/capitole/7-dunarea-si-schimbarile-climatice