Nu știu dacă Nicu Ceaușescu (1 septembrie 1951-26 septembrie 1996) s-a gândit să-și scrie memoriile. Declarațiile sale publice de după 1990 au fost rare, prudente și extrem de laconice. Și-a mărturisit sprijinul pentru FSN, dar nu din rațiuni ideologice, ci pur și simplu pentru că acolo mai recunoștea niște nume și niște chipuri.

Îi cunoștea personal pe Iliescu, Roman, Brucan, Marțian Dan, Bârlădeanu, Năstase, Mihai Bujor Sion. Fusese amic cu unii dintre marii îmbogățiți ai tranziției (Copos). Fusese unul dintre protectorii lui Cristoiu. Era amic cu Adrian Păunescu. În anii ’80, viața sa pendula între gașca utecistă și gașca de cartier. Între Boștină și Serghei Mizil. Între ședințe interminabile și beții iresponsabile. Între falsa austeritate și sibaritismul de mahala.

Menit să-l domesticească, mariajul cu Poliana Cristescu a fost un complet fiasco. În 1969, Gheorghe Apostol fusese zburat din conducere pentru că divorțase cândva de o „veche tovarășă”. Nicu făcea carieră deși divorțase de o „nouă tovarășă”. Între alte teribile metehne ale tovarășei Lenuța era obsesia de a controla în cele mai mici detalii viețile intime ale propriilor odrasle. Pentru Poliana a avut o slăbiciune specială.

Nu a exprimat regrete, dar nici nu a încercat să justifice crimele și abuzurile comuniste. A recunoscut eșecul istoric al utopiei marxiste, un proiect cu care se identificase el însuși mai degrabă din mimetism obedient, ca un fel de „datorie de familie”, decât din convingere. S-a jucat cu fondurile țării, și-a trăit ultimii ani din pomenile unor foști servitori, inclusiv fostul său barman, les nouveaux riches. Revoluția din decembrie 1989, cu toate ambiguitățile ei, a pus capăt macabrului scenariu al comunismului dinastic. Cultul delfinului a sucombat in nuce.

Într-o discuție cu o jurnalistă din Anglia, cita proverbul latin „Dum spiro spero”. Ce mai avea de sperat? Era incurabil bolnav, era un om sfârșit. S-a stins din viață, la 45 de ani, într-un spital din Viena. Favorizat de un mediu corupt și corupător, de concentrarea demențială a puterii în mâinile părinților săi, de abulia morală din jur, Nicu Ceaușescu s-a adaptat perfect rolului ce i-a fost atribuit și a devenit simbolul unei situații caligulare care a sintetizat, de o manieră grotescă, jalnică și delirantă, sufocantă și malignă, tragicomedia comunismului românesc.

În 1990, fostul redactor-șef al revistei „Amfiteatru”, Stelian Moțiu, devenit redactor-șef adjunct al cotidianului fesenist „Azi”, m-a invitat să asist la procesul lui Nicu. Fuseserăm colegi de clasă. Un timp, în adolescența timpurie, chiar prieteni. Vorbeam despre cărți și filme. Plimbări cu bicicleta. Ne-am urmat fiecare calea. N-am mers la proces.

Nicu este un personaj semnificativ din cartea „The Perfect Stalinist”, noua biografie a lui Nicolae Ceaușescu scrisă împreună cu fiul meu Adam. Am stat îndelung de vorbă despre adolescența lui Nicu, despre ascensiunea sa fulgerătoare, despre relația fiu-tată, fiu-mamă, frate cu frate, frate cu soră. Nu a existat ceva tragic în biografia lui Nicu. Nu a trăit niciun catharsis.

Era în fond placid, chiar flegmatic. Lua lucrurile așa cum curgeau ele. N-a avut frământări metafizice. Nu era megaloman precum tatăl său. Nu avea pasiuni ideologice. Nu era nici măcar ambițios. I se părea normal să aibă servitori. Când nu i-a mai avut, i s-a părut de asemenea normal să nu-i mai aibă. Acestea fiind zise, la Sibiu, pe 22 decembrie, a permis, chiar a ordonat represiunea. A acționat ca un soldat credincios al dictaturii.