EXCLUSIV Interviu | Andrei „Marlboro”, de la viața civilă la comandant de drone pe frontul din Ucraina: „După 20, am încetat să mai număr câți am ucis ” 

L-am întâlnit pe Andrei la Kiev, într-o permisie prinsă între două bombardamente asupra capitalei ucrainene.

Are indicativul „Marlboro” și face parte din generația de tineri cărora invazia rusă le-a schimbat complet traseul vieții. Înainte de război era un civil, muncea și nu își imagina că va ajunge într-o zi să privească frontul prin camera unei drone.

Astăzi nu mai este doar operator: coordonează alți piloți, stabilește ce tipuri de drone sunt necesare pentru o misiune și urmărește de la monitoare ceea ce se întâmplă la kilometri distanță.

Despre oamenii pe care spune că i-a ucis în luptă nu mai ține socoteala. „Cred că am ajuns la 20. După aceea am încetat să mai număr.”

Kievul în care îl întâlnesc nu este orașul în care Andrei și-ar fi imaginat, probabil, că își va petrece tinerețea. Războiul a trecut deja de mult de etapa în care era perceput ca o ruptură temporară a vieții. Pentru oameni ca el, a devenit viața însăși.

Marlboro este în permisie, însă conversația noastră se întoarce inevitabil către front. Vorbește despre drone, despre prima țintă, despre părinții care îl voiau cât mai departe de linia zero și despre logodnica lui, Marina, cu care speră să se căsătorească anul viitor.

În spatele tuturor acestor lucruri se află însă povestea unui om care nu se pregătise pentru o asemenea viață. Dar realitatea războiul te maturizează rapid.

Înainte de „Marlboro” a fost pur și simplu Andrei

Îl întreb cine era înainte de război și dacă își imaginase vreodată că va ajunge pe front, pilotând drone. Răspunsul nu are nimic eroic construit retrospectiv. Nu spune că visase la armată și nici că se pregătise ani întregi pentru luptă. Avea o viață civilă, muncea în Ucraina și, din ceea ce povestește, războiul nu făcea parte din planul său. Se gandea la studii, la viata in Uniunea Europeana.

Nici măcar jocurile video, despre care se spune deseori că ar reprezenta un avantaj pentru noua generație de operatori de drone, nu făceau parte în mod special din lumea lui.

Lucra la o fabrica a surorii lui pe cand avea 19 ani. Au trecut 5 ani de razboi de atunci. Acum are 24. Tot acesta spune ca totul s-a schimbat în momentul în care Rusia a început invazia la scară largă. Îl întreb care a fost primul lucru la care s-a gândit când a înțeles că războiul a început. Răspunsul a venit simplu:

„Primul gand a fost să-mi apăr orașul” spune Andrei.

L-am intrebat cum a intrat in armata, si imi raspunde ca nu a intrat imediat în sistemul militar printr-o procedură clasică. Povestește despre un canal de Telegram, despre voluntari și despre apropierea de Kraken, formațiunea ucraineană devenită cunoscută în primii ani ai invaziei.

La început nu era încă militar în sensul formal al cuvântului. Era doar voluntar: „Nu, nu eram oficial in armata, eram si foarte mic, aveam 19, m-am inrolat pe voluntariat, aveam doar 19 ani”, spune el când îl întreb dacă își depusese atunci documentele pentru înrolare.

Au urmat însă frontul, pregătirea, dronele și transformarea unei abilități militare relativ noi într-o meserie de război.

Astăzi, omul care plecase să-și apere orașul îi învață pe alții cum să lupte. Si interviul devine si mai interesant pentru ca imi declara ca facut parte din prima generatie de soldati care au pilotat drone pe campul de lupta.

Războiul privit printr-un ecran

,,Alex”, mi se adreseaza Marlboro, in timp ce pe fundal incep sa sune alarmele care prevestesc un atac in Kiev ,,sa stii ca există o distanță stranie în războiul dronelor. Operatorul nu se află neapărat lângă omul pe care îl atacă. Între cei doi pot exista kilometri, antene, unde radio, o cameră video și un ecran. Dar asta nu înseamnă că operatorul nu vede. Din contră. Uneori vede mai mult decât ar vedea un soldat într-un schimb de focuri de câteva secunde.”

Îl întreb dacă ecranul îl îndepărtează psihologic de realitatea războiului sau, dimpotrivă, îl obligă să o privească mai atent.

Marlboro spune că, odată cu experiența, adrenalina lasă locul calculului.

„Gândești fără adrenalină acum”, explică el. ‘’Dar la început nu era așa. Si o sa iti si explic. Prima perioadă în care am operat drone de atac a fost dominată de tensiune. Când am început să lucrez cu dronele, era foarte multă adrenalină. „Înțelegeam că, dacă nu îl lovesc pe cel care este acolo, situația se poate întoarce împotriva noastră. Este o responsabilitate foarte mare, chiar daca suntem in spatele unui ecran.”

În această meserie, câteva secunde pot despărți identificarea unei ținte de atacul propriu-zis.

Andrei spune că ,,înaintea loviturilor trebuie stabilit ce se află în zona urmărită și dacă obiectivul este unul militar. Pentru operator, imaginea de pe monitor nu este doar o transmisie video, ci informația pe baza căreia trebuie luată o decizie.”

”Mă întrebai de jocuri la inceput, sa stim ca noi nu vorbim despre asta ca despre un joc. Și poate tocmai aici este una dintre diferențele fundamentale dintre imaginea populară a „războiului cu joystick” și ceea ce descriu camarazii mei si soldatii care duc aceste razboi. Pe ecran sunt oameni adevărați. Iar după apăsarea comenzii, sa stii ca imaginea nu dispare întotdeauna.’’

„Cred că am tinut socoteala pana la 20. După aceea am încetat să mai număr” (soldati rusi pe care i-a eliminat)

Îi pun una dintre cele mai incomode întrebări ale interviului.

Alex Buzică: Câți militari ruși a ucis?

Andrei Marlboro: Se gândește… „Cred că 20.”

Alex Buzică: Douăzeci?

Andrei Marlboro: „Da. După acel prag am încetat să-i mai numar.’’

Nu există triumfalism în felul în care vorbește despre bilanț. Pentru el, numărul aparține unei perioade în care era direct implicat în loviturile efectuate cu drone. Odată cu timpul și cu trecerea într-o poziție de coordonare, raportarea sa la război s-a schimbat.

Marlboro spune ca: ,,În primele misiuni, fiecare atac venea cu adrenalina începutului. Acum există experiența. Și, odată cu ea, o altă formă de presiune. Pentru că acum nu mai răspund doar pentru propria dronă, ci pentru colegii mei carora le sunt comandant.’’

Din pilot de dronă, comandant al altor operatori

Rolul său s-a modificat pe măsură ce a acumulat experiență. Astăzi, spune Andrei, o parte importantă a muncii sale se desfășoară dintr-un punct de comandă, în fața monitoarelor. Urmărește ceea ce transmit dronele și coordonează modul în care acestea sunt folosite.

„Stau într-un singur loc și urmăresc ecranele. Trebuie să spun câte drone merg într-un anumit loc, ce drone sunt necesare și ce avem nevoie pentru țintele rusești. Acum lucrez mai mult în rolul de comandant. Cred ca este ce mi-am dorit. Este trecerea de la executarea unei misiuni la construirea ei. Nu mai înseamnă doar să pilotezi o dronă până la țintă, ci să decizi ce resurse sunt trimise într-un sector și să coordonezi oamenii care operează sistemele. Experiența acumulată direct pe linia frontului este acum transmisă celor care vin după mine. Iar aceasta este și explicația pentru care eu nu mai stă permanent la un kilometru de pozițiile rusești, așa cum făceam înainte. Acum parintii sunt mai linistiti, familia in general, pentru ca stateau mereu cu panica, imagineaza-ti ca aveam 19 ani cand m-am inrolat.’’

Părinții îl voiau cât mai departe de „zero”

Atunci când vorbește despre familie, tonul se schimbă. Părinții nu vedeau un comandant de drone.Își vedeau fiul. Și știau unde se afla.

„Mama și tata își făceau foarte multe griji atunci când eram direct pe front. Nu vorbesc despre 30 sau 40 de kilometri distanță, ci despre linia zero, la aproximativ un kilometru”, povestește Andrei.

Pentru ei, promovarea fiului nu era doar o evoluție profesională. Era șansa ca el să supraviețuiască. „Sperau foarte mult să-mi arăt capacitățile și să avansez, astfel încât să ajung la o distanță mai sigură.”

Culmea, in ciuda razboiului crud si nemilos, mai ales cel de pe front, Andrei spune că el nu își dorea să plece din poziția transeelor.

„Eu nu voiam deloc acest lucru, voiam sa continui sa lupt cu dronele, dar in cele din urmă am acceptat. Si atentie, vreau sa lasi acest lucru in interviu, nu doar pentru siguranța mea am acceptat ci pentru faptul ca voiam sa imi conduc propria echipă și pentru a putea lovi mai mulți ruși.”

Din acel moment, spune el, părinții au devenit ceva mai liniștiți. Nu pentru că războiul ar fi devenit sigur. Ci pentru că fiul lor nu mai era permanent la un kilometru de inamic.

În Ucraina, după ani de război, aceasta poate fi considerată o veste bună într-o familie care are pe cineva inrolat.

Casatoria și viața pe care războiul o ține în așteptare

Există însă și o altă viață a lui Andrei. Una care nu încape în monitoarele din punctul de comandă și nici în imaginile transmise de drone. Este logodit cu Marina.

Sunt tineri și încearcă să vorbească despre viitor într-o țară în care viitorul poate fi modificat într-o singură noapte. Îl întreb dacă se teme că războiul va continua să-i afecteze și după ce luptele se vor termina.

Andrei mută răspunsul către lucrul care pare să conteze cel mai mult pentru el.

„Îmi doresc foarte mult ca nunta noastră să aibă loc cât mai repede. Și sper foarte mult să fie anul viitor, indiferent de ceea ce se va întâmpla.”

Este probabil una dintre cele mai normale dorințe pe care le rostește în tot interviul.

Și tocmai de aceea sună atât de diferit după o conversație despre drone, linia zero și oameni uciși. Vrea să se căsătorească. Vrea să existe un anul viitor în care principala lui preocupare să poată fi o nuntă.

Ce faci după ce meseria ta a devenit războiul?

Îl întreb ce va face atunci când războiul se va termina. Va rămâne militar? Va continua să pregătească operatori? Răspunsul său spune multe despre generația de militari ucraineni care, în câțiva ani, au acumulat o experiență de luptă pe care foarte puține armate occidentale o au în războiul modern cu drone.

„Dacă războiul se va opri în Ucraina, dar vor exista războaie în alte țări, atunci voi putea să ajut alte state cu experiența mea, să le arăt cum se poate lupta într-un asemenea război.”

Apoi zâmbește spre cealaltă variantă.

„Dacă războiul se termină complet, atunci mă duc liniștit să mă odihnesc.”

Poate fi luată drept o glumă. Dar după discuția cu el nu sună neapărat astfel.

Pentru că înainte de război Andrei nu fusese omul care trebuia să explice câte drone pleacă spre o poziție, ce tip de aparat trebuie folosit sau ce se întâmplă după ce o țintă este lovită.

Era un tânăr cu o viață civilă. Apoi a venit 24 februarie 2022 și primul lui gând, spune el, a fost să-și apere orașul. Peste câteva zile, Marlboro se întoarce la oamenii și monitoarele sale. În spatele unui ecran, războiul poate părea mai departe. Pentru Andrei, după anii petrecuți pe front, nu mai este. Este locul în care i-a rămas o parte din tinerețe și meseria pe care nu plănuise niciodată să o învețe.

Notă: Alex Buzică este reporter la Radio România Actualități și realizatorul emisiunii „Internet cafe”, difuzată în fiecare sâmbătă de la ora 18:10.