Eisenkot este însărcinat de președintele Isaac Herzog să încerce să formeze un guvern. Sarcina sa va fi extrem de dificilă: el conduce un partid – Yashar (Drept, centru) care a obținut numai 21 de mandate din 120 în Knesset (parlamentul unicameral de la Ierusalim) și deși a fost recomandat de 67 de deputați, 19 dintre aceștia au fost aleși pe cele două liste arabo-israeliene, ceea ce face foarte problematică formarea unui guvern stabil, dată fiind reticența aliaților săi din partidele sioniste de a se baza pe sprijinul deputaților arabi.

Dar chiar și așa, faptul că a fost însărcinat cu formarea guvernului reprezintă o premieră: Eisenkot, în vârstă de 66 de ani, s-a născut la Tveria (Tiberiada), fiul a doi părinți evrei emigrați din Maroc în 1957.

Până acum, toți cei 15 prim-miniștri ai statului modern Israel (reînființat în 1948, după aproape 1.900 de ani) au fost evrei așkenazi (de origine europeană). Chiar și cei născuți în Israel sau în perioada mandatului britanic asupra Palestinei (1920 – 1948), aveau părinți originari din statele care au făcut parte din Imperiul Țarist (Rusia, Ucraina, Belarus, Polonia), cu excepția lui Yair Lapid (2022), al cărui tată provenea din Iugoslavia, iar bunicul matern era originar din Transilvania.

Doi președinți ai Israelului – Yitzhak Navon (1978 – 1983), evreu sefard provenit dintr-o familie emigrată din Spania la Ierusalim cu mai multe secole în urmă, și Moshe Katsav (2000 – 2007), evreu iranian, sunt singurii non-așkenazi care au ocupat funcția de șef al statului.

Patru evrei sefarzi/orientali – Yisrael Yeshayahu (1972 – 1977), originar din Yemen, Shlomo Hillel (1984 – 1988), originar din Irak, Dalia Itzik (2006 – 2009), originară din Irak, și Amir Ohana (din 2022), originar din Maroc, au ocupat funcția de speaker (președinte) al Knesset-ului.

Foto: Wikipedia

Eisenkot este un fost militar de carieră: a intrat ca recrut în rândurile Forțelor Armate Israeliene (IDF) în 1978 și a urcat toate treptele până la gradul de general locotenent și șef al marelui stat major (2015 – 2019). El a fost al cincilea șef de stat major de origine sefard/orientală.

După trecerea în rezervă, ca mulți alți foști generali, Eisenkot a intrat în politică, devenind numărul 2 în partidul Unitatea Națională, înființat de predecesorul său în funcția de șef al marelui stat major, Benny Gantz. După atacul Hamas împotriva sudului Israelului din 7 octombrie 2023 și riposta IDF în Gaza, Eisenkot împreună cu Gantz s-au alăturat premierului Netanyahu în cadrul unui guvern de uniune națională, ocupând posturi de miniștri fără portofoliu, până la retragerea lor din cabinet în iunie 2024.

Sursa foto: Jamal Awad / DPA / Profimedia

Eisenkot și-a format propriul partid – Yashar – și a devenit cel mai popular lider de opoziție, inițial în sondajele de opinie și apoi în scrutinul legislativ din 27 octombrie 2026.

În trecut, Eisenkot a fost un partizan al soluției cu două state – unul israelian evreiesc și democratic, altul palestinian, dar după 7 octombrie și-a schimbat poziția afirmând că un stat palestinian nu mai este relevant.

În ceea ce privește originea sa, Eisenkot a folosit lozinca „Rosh Memshala Dialna,” o combinație între “Rosh Memshala – prim ministru” în ebraică și “Dialna – al nostru” în dialectul arab marocan. Se estimează că circa jumătate de milion de evrei israeliene au origini marocane, cel mai ridicat număr de evrei provenind dintr-o țară musulmană.

În mod tradițional, evreii sefarzi/orientali, cu o rată de creștere a populației superioară așkenazilor, au votat preponderent în favoarea Likud (dreapta naționalistă) începând cu 1977, când partidul întemeiat de Menachem Begin a preluat puterea și a guvernat în majoritatea timpului de atunci. Din 1984, evreii sefarzi/orientali religioși au votat pentru partidul Shas, întemeiat de fostul șef rabin sefard al Israelului, Ovadia Yosef. Condus de Aryeh Deri, partidul a alunecat tot mai mult pe panta ultra-ortodoxă, imitând omologul său așkenaz, Yahadut HaTorah (Unitatea Torei) și în scrutinul 2026 a fost singurul partid parlamentar care a pierdut voturi în absolut față de 2022. Votanții religioși sefarzi/orientali nu se disting ca așkenazii pe categoriile ortodox, conservator, reformat. Mulți dintre ei s-au întors la Likud și unii au votat pentru Eisenkot în 2026.

Evrei marocani Foto: Wikipedia

O precizare: distincția sefard/oriental nu este un netă: evreii sefarzi sunt urmașii celor expulzați din Spania (Sfarda înseamnă Spania în ebraică) în 1492 și din Portugalia în 1497, răspândindu-se cu precădere în Europa Occidentală (Franța, Țările de Jos, Italia), Nordul Africii și Imperiul Otoman. Evreii orientali au trăit în Diaspora, uneori de mii de ani – Yemen, Irak, Iran, Egipt, Siria, Afganistan, Etiopia. Unii au ajuns în Asia Centrală – Buhara (azi Uzbekistan) sau India (Bnei Menashe, considerați a fi urmași ai tribului lui Manase, unul din cele 10 triburi deportate de asirieni în 722 d.Hr).

Deși nu există statistici oficiale, se estimează că astăzi majoritatea evreilor israelieni au origini sefarde/orientale. Cei mai mulți sunt urmași ai celor 850.000 de evrei din statele arabe și Iran care au fost nevoiți să plece din țările unde locuiseră de secole, uneori chiar de milenii (înaintea arabilor și a musulmanilor) după înființarea în 1948 a statului Israel, când au devenit indezirabili acolo.

În campania electorală din 2026 un incident a readus în actualitate diferența dinte așkenazi și sefarzi/orientali. Comentatorul TV pro-Netanyahu, Yinon Magal (evreu așkenaz), a afirmat că Eisenkot este de fapt o “maimuță” sefardă a elitei așkenaze. Comentariile sale au  fost criticate sever și chiar premierul Netanyahu a fost nevoit să declare că au fost nepotrivite.

Incidentul a reamintit de un fapt petrecut în campania electorală din 1981, când actorul Dudu Topaz (evreu așkenaz) i-a calificat la un miting al Partidului Laburist (azi dispărut, continuator fiind partidul de centru stânga Democrații) pe suporterii Likud drept “șahșahim” (ebraică, în română “târlă”). Aceasta a stârnit furia liderului Likud, prim ministrul Menachem Begin, care a folosit afirmația împotriva Partidului Laburist, câștigând la limită scrutinul – 48 de mandate față de 47 și rămânând la putere.

Israelul de azi este mult de diferit de cel de acum 45 de ani, nemaivorbind de cel din anii 1950 – 1960. Din ce în ce mai mulți evrei născuți în Israel au origini mixte – așkenaze și sefard/orientale. De aceea, venirea la putere a lui Eisenkot ar fi, între altele, o expresie a acestei transformări, prin ocuparea în premieră a postului de prim ministru – șef al puterii executive cu prerogative foarte importante, de către un evreu cu origini non-europene.